Andreea, 19 ani

Majoritatea au astăzi un cont pe reţelele de socializare. În timp ce unii se bucură din plin de beneficiile acestora, alţii, tot mai des, vorbesc despre faptul că acestea creează dependenţă. În opinia mea, adevăratul pericol, despre care se vorbeşte rar sau deloc, vine din faptul că odată cu reţelele de socializare s-a schimbat felul cum comunicăm şi ce alegem să spunem altora.

Poate că nu aş fi stat astăzi să scriu acest text dacă nu aş fi trăit-o “pe pielea mea”. Până acum patru ani nu m-am gândit vreodată că poate în spatele ecranului nu este cel care apare în fotografii. 

Totul a început într-o seară când am primit o cerere de prietenie virtuală cu nimic diferită de altele de până atunci. Da, nu cunoşteam acea persoană, dar nu pentru asta sunt reţelele de socializare, ca să legi noi prietenii?, mă gândeam atunci. Mai bine zis, recunosc, nici la asta nu m-am gândit. Doar am dat “accept”. În fotografii era un băiat de vreo 16 ani, din Republica Moldova, dar aparent stabilit la Londra cu familia. Spunea că este pasionat de fotografie. Altfel spus, unul dintre cei peste o mie şi cinci sute de prieteni virtuali. Mulţi, credeam, şi poate că asta îmi şi alimenta ego-ul. 

În câteva minute am primit un mesaj în care mi se spunea că a ezitat mult timp să îmi scrie, dar acum că şi-a luat inima în dinţi, ţine să îmi spună că sunt foarte frumoasă. Am zâmbit. Am răspuns şi de atunci nu era seară în care să nu vorbim despre tot şi despre toate. Odnoklassniki era prima pagină pe care o deschideam dimineaţa şi ultima pe care o vizitam seara, înainte de somn. La nici o săptămână de când discutam i-am trimis prima fotografie cu mine. Făcea şi el la fel. Zicea că e pasionat de fotografie ceea ce “mă obliga” din punct de vedere moral să menţin ritmul. El îmi trimitea câte o fotografie de la (pretinsele) sesiuni foto, eu câte una cu mine de la şcoală, din stradă, de la magazin, de acasă.

Din tot ce vedeam în spaţiul virtual, părea un băiat curajos şi arătos, independent şi totodată de treabă. Cu fiecare zi, aveam tot mai multă încredere în el. Naivitatea de care am dat dovadă nu e ceva cu ce m-aş putea mândri, de aceea o să spun doar că am intrat într-un joc în care prima şi ultima regulă era: eu îţi arăt cu ce mă ocup – tu faci la fel, în cel mai scurt timp posibil. Pornind de la fotografiile pe care le-a postat, aveam uneori impresia că îl văd cum îmi scrie. Cum se încruntă, cum zâmbeşte.

Aşa am ajuns, cu o persoană absolut necunoscută, să fac schimb de sute de fotografii, unele absolut obişnuite, de la ore sau când chiuleam de la ele, altele din baie, mai intime/personale. Cacă aşa vedeam eu relaţia mea cu el – intimă şi personală. Lui i-am spus când am încercat pentru prima dată să fumez. Tot el a fost cel care mă ajuta să aleg în ce mă îmbrac a doua zi. Îi trimiteam fotografii în lenjerie şi, sinceră să fiu, nu mai ştiu a cui a fost iniţiativa. Nici măcar nu ţin minte momentul din care pur şi simplu nu mă mai simţeam stânjenită. Din contra, îmi părea de-a dreptul distractiv să am un prieten care îmi dedică atâta timp. Auzisem că doar cu băieţii poţi lega o prietenie sinceră. Era atât de apropiat… şi totodată destul de departe aşa că îi mărturiseam multe în absoluta siguranţă că “n-are cui spune”.

Într-o zi, însă, am primit un mesaj ciudat. Mi-a propus să ne întâlnim. “Nicio scuză, azi ai ora de dans, deci poţi spune părinţilor că vii mai târziu şi ai liber. Vreau să te văd şi în realitate”. N-am vorbit prea mult despre viaţa lui la Londra, dar din fotografiile pe care mi le trimitea se lăsa de înţeles că acolo trăieşte. Pe lângă faptul că îl ştiam departe, mi-a mai părut ciudat şi modul cum “m-a luat din scurt”. Pe de o parte, nu planificam vreo întâlnire, preferam să îl văd ca pe un prieten virtual care e mereu acolo. Pe de altă parte, nu îmi plăcea să îmi mint părinţii, iar modul în care mi-a dat “reţeta” deodată gata, cum să îi mint pe ai mei, doar de aş veni unde mă cheamă, m-a pus în gardă.

Discuţia a fost lungă. Am încercat să amân momentul în care ne vedem. În schimb a început să mă preseze, să-mi zică că va pune în Internet toate fotografiile şi informaţiile le care I le-am trimis. Citeam şi nu credeam că mi se poate întâmpla anume mie. Răsfoiam amintiri şi, poate pentru prima data, am înţeles cât de multă încredere am avut într-un necunoscut. Atunci pentru prima data înţelegeam că acum îmi poate scrie oricine. L-am şters din lista de prieteni, am închis internetul, apoi şi telefonul, dar asta numai l-a înrăit.

A doua zi mi-am văzut o parte din fotografii pe un profil nou-creat pe odnoklassniki.ru. Era un coşmar. Toţi vorbeau numai despre lenjeria mea, despre faptul că fumez, ceea ce oricum nu era adevărat, dar pe nimeni nu interesa. Oamenilor le place să creadă în poveşti, iar acolo unde detalii ne nu se cunosc, se inventează uşor, Mesajele private veneau ca o avalanşă. Aveam impresia că toată planeta a văzut şi discută despre mine. Nu mai vroiam măcar să ies din casă, dar şi acolo mă simţeam urmărită. 

Nu aveam pe cineva care să îmi poată da un sfat cu adevărat bun. Am încercat să lupt cu metode care într-un final nu au dat niciun rezultat. La-am ameninţat şi eu la rândul meu, iar ca şi rezultat au mai fost postate fotografii stânjenitoare cu mine. M-am gândit să îi propun să ne vedem să vorbim, dar din fericire am renunţat la idee la timp. Am evitat să merg la şcoală. Hoinăream pe străzi în timpul orelor. Dacă nu există om, nu există problemă, credeam, dar internetul are propriile reguli de joc şi absenţa mea doar făcea ca discuţiile să se înmulţească.

Din fericire, am avut părinţi înţelegători care, deşi nu le-am spus-o eu, au ştiut să mă abordeze cu atenţie atunci când credeam că viaţa mea s-a sfârşit. Au avut încredere în mine şi răbdarea să mă asculte. Împreună am elaborat un plan de apărare, în care primul pas a fost să anunţăm autorităţile despre faptul că sunt hărţuită. Ce a urmat am preferat să nu ştiu. Nu aş fi înţeles prea multe din ce se întâmplă, dar cert este că fotografiile cu mine au dispărut din reţeaua virtuală. Poate că dacă aş fi avut şi eu atâta încredere în părinţii mei, câtă s-a dovedit că au avut ei în mine, multe din suferinţele mele ar putut fi evitate. La fel, dacă ar fi existat www.siguronline.md acum patru ani, când mă simţeam singură şi dezarmată în faţa agresorului, poate că totul ar fi fost altfel.

Acum am deja 19 de ani şi ştiu deja cât de important e să fii prudentă atunci când comunic cu cineva pe Internet. Întâi mi-am închis paginile de pe reţelele de socializare. Apoi când am revenit pe Internet, mi-am setat astfel profilul ca informaţiile să le poată vedea doar prietenii. La fel, accept în lista mea de prieteni virtuali doar prieteni sau persoane pe car ele ştiu personal. 

Povestindu-mi istorioara, vreau să cred că am ajutat pe alţii care sunt sau riscă să fie în aceeaşi situaţie. Mulţumesc pentru posibilitatea de a le transmite că ei nu sunt singuri, iar soluţii, mereu există.

Curaj!

Andreea, 19